Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

dojavu

dojavu

Gazeta Cercului Bolivar Cluj


Activismul LGBT: o nouă formă de extremă dreaptă

Publié par Raoul Weiss sur 12 Mars 2013, 12:48pm

Catégories : #LGBT, #mondialism, #ingineria genetica, #Rausing, #Soros, #ERSTE, #Knut Neumayer, #Friedrich Ebert, #Critic Atac, #Creștinism

Larg recunoscut de felurite mişcări politice, dar şi de mase populare însemnate din lume ca fiind unul dintre sistemele sociale cele mai nedrepte, cele mai violente şi cele mai sinucigaşe din istoria omenirii, capitalismul liberal – şi expresia lui geostrategică cea mai împlinită în acest moment: Imperiul occidental –, în plină biruinţă mondială a sistemului electoral majoritar, supravieţuiesc în principal prin abilitatea lor de a-şi menţine un drept de preempţiune asupra propriei lor opoziții. În această artă a războiului ideologic, maxima divide et impera rămânând de neocolit, minorităţile – etnice sau sociologice – slujesc adesea de instrument mai mult sau mai puţin conştient al acestor politici de diversiune/ înfrânare a maselor, iar la sfârşit, plătesc oalele sparte.

Una dintre aceste minorităţi – a cărei exploatare victimară ca aliat al imperialismului constituie totuşi o inovaţie apărută de curând, tipic postmodernă (în lumea modernă, ea producea mai degrabă revoltaţi adevăraţi şi revoluţionari sadea) – este ceea ce obişnuim azi să numim (în ciuda pâclei conceptuale aproape complete şi a unei nereprezentativităţi drastice a reprezentanţilor săi autoproclamaţi) „comunitatea homosexuală”, sau, în newspeak-ul original: „comunitatea LGBT”.

Ce spune că vrea activismul LGBT?

Să rezumăm „argumentele” nebuloasei discursive LGBT (fireşte destul de rău structurate, dată fiind că dinamica lor sectară îi îndepărtează în general de orice dezbatere deschisă cu potrivnici reali)

1/ ar exista o criminalitate specifică, a cărei ţintă ar fi „comunitatea LGBT”, iar mobilul ei, homofobia.

Prima parte a afirmaţiei este specioasă: victimele tâlhăriei prin smulgere nu alcătuiesc ipso facto „comunitatea posesorilor de poşete bune de smuls”; în consecinţă, victimele acestei criminalităţi specifice – a cărei existenţă nu caut să o neg – sunt cetăţenii ţării P., şi atât. Juridic – în lipsa unei dependenţe prealabile ce-i uneşte cu agresorul – considerarea cutărei sau cutărei lor specificităţi sociologice ca o circumstanţă agravantă sau atenuantă din punctul de vedere al infracţiunilor comise ar fi cu totul potrivnică principiului egalităţii în faţa legii.

Rămâne aşadar a doua parte: această criminalitate este motivată de homofobie. Ei, şi? Chiar dacă am asista la veritabile razii în mediile LGBT, tot ar fi greu ca acest tip de criminalitate să egaleze statistica (bărbaţi şi femei luaţi laolaltă) crimelor pasionale heterosexuale. Ne gândim prin urmare să interzicem heterosexualitatea, poate chiar sexualitatea în general? Să remarcăm că ar fi într-adevăr o metodă radicală şi a priori eficientă pentru a pune capăt crimelor pasionale. Dacă e să vorbim mai serios, ceea ce, din punct de vedere conceptual, apropie, ba chiar identifică pur şi simplu această „revendicare LGBT” cu discursul securitar de extremă-dreapta, este abordarea fundamental etiologică a criminalităţii: în răspărul practicii burgheze clasice constând în asumarea riscurilor libertăţii umane în măsura în care legea este prezentă pentru a sancţiona abuzurile, această abordare („preventivă” - care ajunge de pildă la programe de profiling psihologic şi în curând genetic) este uşa deschisă spre toate monstruozităţile ingineriei sociale; în cel mai bun caz ea nu poate decât să sfârşească – şi tocmai la acest lucru asistăm astăzi – în programe de reeducare socială la scară mare.

Împotrivirea la această cea mai bună lume pe care agresivitatea propagandistică LGBT ne-o impune puţin câte puţin, ne obligă să rostim apăsat: nu e nimic criminal în sentimentul homofob. Este poate o trăsătura unui caracter rudimentar, bădăran, necioplit, neelegant, etc. - dar în niciun caz un delict, spre deosebire, de pildă, de trecerea la fapte sau de un act de discriminare (privind, de exemplu, accesul la o funcţie publică). Criminalizarea sentimentelor, este calea deschisă spre poliţia gândirii. Prin urmare, prezumpția de vinovăţie care stă la originea celei mai mari părţi ale acestor programe (culturale, şcolare, etc.) de reeducare trebuie să fie respinsă cu hotărâre.

Contra-argumentul, constând din a prezenta ipotetica „comunitate LGBT” ca victimă a unei discriminări din pricina unei expuneri statistic superioare la acte duşmănoase, conduce, după aceeaşi logică, la tratarea ca subiect juridic a tuturor categoriilor cu risc. Astfel, presupunând că tinerele femei şi tinerii bărbaţi atrăgători din punct de vedere sexual ar fi mai adesea victimele violurilor decât media: ar exista o „comunitate a celor cu vino-ncoace” care ar putea sau ar trebui să se folosească de drepturile ei pentru reeducarea „populaţiei urâte”, sau pentru a obține să se pedepsească cu o severitate sporită infracţiunile comise împotriva ei (infracţiuni întemeiate până la urmă pe „ideologia frumuseţii fizice„, pe care media, mai ales cea vizuală, o răspândeşte în acelaşi timp cu mârşava prejudecată heterosexuală)?

În consecinţă, din moment ce nicio discriminare juridică nu există, iar sistemul judiciar pedepseşte cu o egală severitate toate actele violente sau abuzive, inclusiv cele în care homosexualii sunt victime sau care sunt inspirate de homofobie, putem considera că activismul LGBT rămâne fără obiect. Este de altminteri drama ţărilor mărginaşe – ca România – în care vaste structuri de lobbying şi-au făcut apariţia după 1990, justificate la început de existenţa unor discriminări reale, inclusiv la nivel legislativ: suprimarea destul de rapidă a acestor discriminări (azi consumate) a făcut repede inutile aceste structuri, punând ipso facto problema – bine cunoscută în sociologia conflictelor – reinserării personalului suspomenitelor structuri. Această problemă nu a fost fireşte abordată ca atare de către sponsorii lor, pentru care dispariţia acestor discriminări obiective nu era decât un prim pas într-o strategie de aculturaţie mult mai ambiţioasă, după cum ne dăm cu uşurinţă seama acum.

2/ homoparentalitatea: când statistica cotonogelilor nu pare să mai poată învârti motorul indignării anti-homofobe (şi prin urmare: să pună în fierbere oala profesionistului indignării anti-homofobe, cunoscut şi sub numele de „militant LGBT”), vedem iţindu-se ideea după care inexistenţa „familiilor homosexuale” ar constitui în sine o discriminare. Afirmaţie paradoxală, în măsura în care orice efort al dreptului individualist burghez încearcă de secole să înlocuiască subiecţii colectivi ai dreptului tradiţional cutumiar (între care familia) cu relaţii bijective, pe cât posibil contractuale, anulabile şi negociabile. Astfel, într-o ţară ca Franţa, din moment ce un dispozitiv legal precum PACS-ul îngăduie oricui să asocieze orice alt adult (de sex opus sau de acelaşi sex, cetăţean francez sau străin, consanguin sau nu) privilegiilor juridice (moştenire, etc.) care erau în mod tradiţional cele ale conjunctului, putem în mod legitim să ne întrebăm: ce le mai lipseşte?

Nălucirea homoparentalităţii sau pederaştii utili sistemului

„Falia” sistemului juridic-administrativ al statelor moderne în care se aruncă atunci argumentarea LGBT este asistenţa adusă de către sistemul public de sănătate cuplurilor heterosexuale sterile, deocamdată „refuzată” cuplurilor homosexuale, (fireşte) sterile la rândul lor. De unde o nouă aporie:

* fie considerăm (ca în rânduiala morală burgheză a secolului al XIX-lea, la care, prin mai multe trăsături, militantismul LGBT postmodern ne readuce) homosexualitatea („inversiunea„, pentru a relua terminologia epocii) ca o boală (ne imaginăm scandalul ce s-ar produce), ceea ce ar justifica nu doar tratarea simptomatică a sterilităţii homosexuale prin introducerea de proceduri ca şi Procrearea Medical Asistată, Gestaţia pentru o Altă Persoană, dar de asemenea şi mai ales, tratarea ei radicală, adică reeducarea homosexualilor, aşa cum o practica Europa burgheză a lui Freud, Weininger & Co..

* fie proclamăm un drept universal la progenitură, căruia nu vedem deloc, din punct de vedere juridic, cum am putea să-i îngrădim efectele doar la cuplurile hetero- şi homosexuale: la fel cum există o homoparentalitate de facto (adesea invocată ca argument în favoarea instituţionalizării sale), imigrarea de masă dinspre lumea arabo-musulmană a dus în Europa la apariţia familiilor poligame de facto. Tradiţia fiind implicit respinsă ca sursă de drept, în numele cărui principiu am putea exclude pe poligami la dreptul de a avea un copil? Iar celibatarii înveteraţi (dintre care unii trăind, adesea în bună înţelegere, cu un animal de companie uneori mai inteligent decât anumiţi consorţi...)? Dacă s-a putut susţine, în plin delir LGBT, că e mai bine cu „doi taţi decât cu o mamă alcoolică”, urmează că e preferabil să fi crescut de un pensionar bogat posesor al unei frumoase pisici siameze decât de doi şomeri drogaţi de sex opus sau nu.

Concret, cea de a doua opţiune este fireşte încurajată – dacă nu de către „militanţii LGBT” în nemărginita (deşi adesea interesata) lor naivitate – cel puţin de către sponsorii instituţionali publici şi privaţi ai homoparentalităţii. Ea constituie o „evoluţie socială” tipic capitalistă, constând din a face să cadă opreliştile culturale care se interpun între o tehnologie (geniul genetic în plină expansiune) şi piaţa ei „naturală”, între o industrie bogată în făgăduinţe şi posibilităţile ei de câştig. Ironia istoriei este că această piaţă va fi până la urmă heterosexuală în enorma ei majoritate: la fel cum slujeau de ţapi ispăşitori în vremurile înnegurate ale homofobiei (să ne reamintim că Noaptea Cuţitelor Lungi a fost la vremea ei justificată în ochii opiniei publice germane ca o acţiune de purificare morală) homosexualii slujesc acum, adesea împotriva voinţei lor, ca şi cal troian al lobby-ului LGBT pentru a introduce Monsanto & Co. în uterul omenesc.

De la United Colors la Lebensborn reloaded

Într-adevăr, societatea oligarhică făurită de capitalismul zombi se loveşte de vreo cincizeci de ani de o contradicţie stânjenitoare: destructurând clanul şi familia conform programului iluminist, virilizând femeia după metoda numită, nu fără umor involuntar, „feministă”, capitalismul a creat o relaţie de inversare proporţională – nemaiauzită în istoria elitelor – între gradul de centralitate socială („de succes economic”) şi gradul de fertilitate. Timp de câteva decenii, încă îmbibate de ideologia libertară a lui mai 68, elitele mondialiste au crezut că pot regla problema prin programul de „adopţie colectivă”, azi denunţat de tot felul de „identitari” şi rasişti sub numele de „schimbare demografică” (dar şi repus în cauză de tenorii mondialismului instituţional, ca Merkel sau Sarkozy, sub eticheta de „eşec al multiculturalismului”): importând material uman din ţări tinere şi/sau comunităţi autohtone dominate, mai dinamice din punct de vedere demografic, alcătuind adesea minorităţi rasiale vizibile. Acest proces a creat generaţia de lideri căreia B. Obama va sfârşi probabil prin a-i da numele său: Colin Powell, Condoleezza Rice, Christiane Taubira, Rachida Datti, Philipp Rösler etc.. Oricât de mare ar fi slugărnicia arătată de aceşti servitori de culoare ai oligarhiei occidentale, la scara întregii societăţi, între timp, procesul şi-a dezamăgit puternic iniţiatorii, care – fireşte – au supraestimat puterea de aculturaţie a modelului apusean (în mod antinomic cunoscut în vocabularul lor ca „civilizaţie”) şi prin urmare n-au dat decât puţină importanţă problemei fundamentale: cum să imporţi material uman din societăţi tradiţionale (şi deci fecunde), fără a importa și tradiţia (în vocabularul lor: „obscurantismul”, „islamo-fascismul”, „Evul Mediu”, etc.)? O întrebare la care Gestell-ul tehnico-industrial apusean a găsit între timp răspunsul: despărţind această fecunditate de societăţile ei; izolând uterul de mamă, devenită simplă „purtătoare”, vită de povară a unei inginerii biologice destinate de data aceasta să umple nu farfuriile Apusului, ci leagănele sale.

Până la urmă fireşte că nu „cuplurile LGBT” (de altminteri caracterizate statistic printr-o mare nestatornicie sexuală, o violenţă depăşind media şi o speranţă de viaţă inferioară mediei cu vreo zece ani) vor recurge masiv la folosirea posibilităţilor de adopţie, de fecundare şi de închiriere de uter à la carte deschise de aceste noi legislaţii, ci masele compacte de cupluri heterosexuale din metropolele coloniale ale Imperiului occidental, care vor putea astfel să facă imperativul procreări compatibil cu virilizarea consoartei feminine, care nu mai poate – economic, estetic şi, în sfârşit: moral – să se scoboare la treburile josnice ale gestaţiei. Şi, în caz de Procreaţie Medical Asistată şi de Gestaţie pentru o Altă Persoană, vor putea (în afară de ispitele eugeniste care se ivesc şi în economia adopţiilor) să recurgă la aceste practici fără a renunţa la principiul neoaristocratic rasist al conservării patrimoniului genetic – fără a se deschide prin adopţie către această trâmbiţată „diversitate” căreia tocmai militanţi LGBT (şi colegii lor din alte departamente ale „societăţii civile” instituţionalizate) îi ridică atât de zgomotos osanale. Iată cui vor folosi in fine toate aceste filme lacrimogene despre bietele lesbiene împiedicate de către fascismul homofob să-şi crească mica lor vietnameză: pentru a justifica marketizarea corpurilor feminine ale Lumii a Treia în slujba unui proiect de purificare rasială şi ideologică care nu mai are mult de invidiat Lebensborn-ului lui Himmler.

Activismul LGBT în Europa răsăriteană: o nouă extremă-dreapta

Să notăm totuşi, că, dacă aceste rezultate concrete rămân încă nevăzute majorităţii actorilor subinformaţi ai acestei tragicomedii, propaganda LGBT, aşa cum mercenarii lobby-ului gay o primesc gata mestecată de la sponsorii lor mondialişti, prezintă încă de pe acum trăsăturile caracteristice ale unui discurs de extremă dreapta, după cum ne-au lăsat să vedem consideraţiile de mai sus. Ca toate mişcările de extremă dreapta, activismul LGBT este elitar, grupuscular, para-instituţional, intolerant-maximalist şi înlesneşte interesele marilor grupuri industriale şi financiare, care-i întorc serviciul.

Aceste trăsături sunt, vădit, în mare măsură solidare unele cu altele: fiind elitar (plecând mereu de la principiul că majoritatea populară nu are mijloacele intelectuale pentru a înţelege măreţia mesajului LGBT – cum A. Cistelecan şi V. Lazăr au recunoscut-o expres în concluzia unui articol recent foarte comentat, publicat pe platforma de propagandă Critic Atac, cofinanțată de fundația germană Friedrich Ebert), nu se sprijină şi nici nu vrea să se sprijine pe o mişcare de masă şi, plecând de aici, nu poate fi decât para-instituţional; or, într-adevăr, o simplă căutare de Google e de ajuns pentru a băga de seamă că nu există asociaţie a militantismului LGBT cât de cât cunoscută care să nu poată fi legată din trei click-uri de un mic grup de sponsori fie instituţionali (mai ales UE, guvernul olandez şi casa regală britanică), fie sprijiniţi de marele capital financiar monopolistic (trustul Rausing, O „N” G -urile lui G. Soros, fundaţia ERSTE...). Grupuscular, elitar şi extremist (articolul la care făceam adineauri aluzie vorbeşte limpede de „epurarea spaţiului public” de lichelele homofobe), el se constituie în „elită revoluţionară” – trăsătură structurală care-i apropie de „profesioniştii revoluţiei” preaslăviţi de bolşevism – dar, în loc să predice sau să exercite subversiunea sau terorismul de facto (de pildă, dinamitând sediul marilor întreprinderi a căror publicitate vehiculează sistematic o imagine familială hetero-centrată a fericirii), cheamă sistematic în ajutor violenţa legitimă a statului (intervenţia forţelor de poliţie sau a cenzuri în lumea ideilor) pentru a reduce la tăcere orice împotrivire, chiar şi non-violentă, de oriunde ar veni ea, descriind-o sistematic ca „fascistă” în dispreţul oricărei coerenţe conceptuale (chiar şi atunci, când ea este, de exemplu, vădit tradiţionalist/clericală sau, dimpotrivă, deschis marxistă).

De la gestiunea neocolonială a subsolurilor la cea sfincterelor

Prin aceasta, reaminteşte cu înverşunare de sloganul TINA („There Is No Alternative”) al neoliberalismului de stat practicat de Reagan/Thatcher, şi nu fără temei: pentru a ne mărgini la cazul României, la răscrucea tuturor drumurilor adesea foarte întortocheate ale reţelei mondialiste, îl găsim pe Knut Neumayer (și aici); provenit din diplomaţia austriacă, aşadar probabil „în contact„ cu serviciile secrete austriece, este mai întâi introdus în redacţia Der Standard, care s-a remarcat în vara lui 2012 prin propagarea unei propagande brutal coloniale împotriva poporului român şi a alegerilor sale electorale legitime – alegeri care (cel puţin după cum încerca PDL să convingă Occidentul) puneau în cauză supunerea ţării faţă de troica UE/FMI/Banca Mondială. De aici, îşi găseşte un loc bun printre membrii personalului direcţiei fundaţiei ERSTE (finanţată de către banca cu acelaşi nume şi faţă de interesele căreia pomenita troică nu este nepăsătoare), care se află printre sponsorii agitaţiei LGBT în Europa postsocialistă (ciudat, dar nu şi în Europa de Apus ...) şi chiar în România (mai ales, prin finanţarea vestitei „luni a istoriei LGBT” organizată la Muzeul Ţăranului Român). Astfel, fie că este pe planul „responsabilităţii fiscale şi economice” sau al neomoralităţii care face popoarele necioplite compatibile cu „civilizaţia apuseană”, vedem că puterile coloniale tutelare (în cazul României: Germania) s-au înzestrat cu un personal specializat în gestiunea imaginii popoarelor colonizate şi deci în justificarea amestecurilor iminente în procesele democratice esenţiale suveranităţii lor. Vedem de asemenea că activismul LGBT funcţionează în mare parte ca auxiliar local – manipulat şi/sau cumpărat al numitului personal de control.

Coincidenţă revelatoare: în momentul în care populaţia unui mic târg moldav (Bârlad), pusă în pericol de proiectul de foraj prin fracturare hidraulică a multinaţionalei Chevron, izbuteşte să se mobilizeze masiv împotriva colonizării mediului înconjurător în spatele unui preot ortodox dintr-o parohie locală, elitele stângiste române se istovesc într-o polemica stearpă în jurul perturbării non-violente, de către câţiva militanţi tradiţionalişti ortodocşi, a proiecţiei în cadrul Muzeului Ţăranului Român, a unui film făcând apologia homoparentalităţii.

Fantasmele clasei de mijloc.

Pe scurt: pentru a-şi putea impune programul obligatoriu, activismul LGBT, ca şi economismul neoliberal, se bizuie mai mult pe violenţa luminată a instituțiilor burgheze decât pe ridicarea unei mase, recunoscute ca vrăjmaşă a „progresului”, intrinsec sensibilă la sirenele „fasciste” ale „Răsăritului” şi Sudului. „Clasa mijlocie”, dimpotrivă, (a cărei apărare alcătuieşte, să ne reamintim, un leitmotiv al discursurilor de extremă-dreaptă) este recunoscută ca fiind „mai deschisă”, mai puţin înclinată spre „prejudecată” etc. ... În realitate, lucrurile stau tocmai pe dos: ideologizarea homofobă a religiei este specifică religiozităţii intelectualizate şi săracă ritual a chiar acestor „clase de mijloc” urbane/salariate, din care s-au ivit în mare parte homofobii violenţi, dar şi militanţii LGBT; lumea tradiţională reală, şi mai cu seamă rurală/ţărănească, fiind mai degrabă caracterizată de un fel de nepăsare când duşmănoasă, când glumeaţă, în faţa oricărei înnoiri fie ea homofilă, homofobă sau de alt fel. Că este LGBT sau homofobă, radicalizarea claselor de mijloc într-un context de restrângere economică corespunde de altfel perfect analizei marxiste a apariţiei mişcărilor de extremă-dreapta în perioade de criză a sistemului capitalist, când ultraliberalismul (economic sau societal, de „dreapta” sau de „stânga”) nu crede că se mai poate sprijini pe democraţie pentru a-şi atinge ţelurile.

Dumnezeu, democraţia şi sexul

Se presupune că bisericile creștine – chiar atunci când un alt segment al opiniei publice burgheze/liberale le atacă violent pentru prea marea lor îngăduinţă arătată anumitor comportamente deviante ale anumitor preoţi – ar încearcă să aţâţe acest „obscurantism” popular, în vreme ce, după învăţătura lor, orice practică sau ispită carnală – hetero- sau homosexuală, în cadrul sau în afara căsniciei – este păcătoasă dacă nu este însufleţită de îndatorirea conjugală – păcat care totuşi, spre deosebire de păcatul împotriva spiritului, este uşor de răscumpărat prin canon de pocăinţă. În ţări, ca România, în care religia rămâne un factor sociopolitic primordial, prin această poziţie de principiu (LGBT = ateism, religie = homofobie ) contrastând mult cu strategiile inclusive ale lumii LGBT apusene (care mai degrabă a încercat să suscite o dizidenţă LGBT în sânul bisericilor constituite, în timp ce iradierea socială şi ideologică a acestora din urmă este infinit mai măruntă), activismul LGBT din Europa răsăriteană îşi taie cu bună ştiinţă punţile către orice cale de compromis spre asentimentul maselor. De ce? Pentru că este vorba mai puţin de a „face să avanseze” nişte revendicări concrete (care, din nou, sunt astăzi în bună parte fantasmatice) cât, tocmai de aceea, pentru a învinovăţi/radicaliza masele, aceste clase „periculoase” (adjectivul, şi aici obişnuit extremei drepte, a revenit fireşte sub pana lui A. Cistelecan şi V. Lazăr) în aşa fel încât:

1/ să justifice un voluntarism instituţional, ba chiar ingerințe străine în acelaşi timp vădit opuse voinţei majorităţii şi zgomotos descrise ca slujind interesele ei „pe termen lung”, fie că este vorba de domeniul normalizării societale, fie de disciplina economică neoliberală;

2/ să justifice, în slujba programului de mai sus, activitatea şi, până la urmă veniturile/subvenţiile personalului activismului LGBT.

traducere: Claudiu Gaiu

Activismul LGBT: o nouă formă de extremă dreaptă

Commenter cet article

Iulian 14/03/2013 08:21

Unde face Marx "analiza apariţiei mişcărilor de extremă-dreapta în perioade de criză a sistemului capitalist"?

Raoul Weiss 14/03/2013 16:40

Nu Marx, evident, cronologic n-avea cum, ci istoriografia marxist-leninistă oficială de după cel de-al doilea Razboi Mondial, tributară înainte de toate de definiția propusă de Dimitrov.